De-abia intrasem în anul doi de facultate și gândul nu îmi mai stătea la școală. Mă luptam zilnic cu stomacul meu și faptul că o prietenă îmi aducea în fiecare dimineață un sandviș și o cafea nu ajuta stima mea de sine. De multe ori, drumul parcurs pe jos de la căminul din Măgurele până în București mi se părea o corvoadă, iar haitele de câini care se luau după mine atunci când mă întorceam seara acasă îmi testau atât
abilitățile sportive, cât și fricile.
Când am ajuns la facultate, părinții mei erau deja pensionari. După zeci de ani de muncă ca femeie de serviciu (mama) și muncitor docher (tata), ai mei o duceau destul de greu, jumătate din pensiile lor fiindu-mi pusă la dispoziție pentru a-mi continua studiile. Rezultatul era că ei făceau foamea ca eu să învăț la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială din București. Greutățile lor de acasă, despre care știam, mă dezarmau, și în mintea mea, nu eram un copil bun. Când am vorbit cu ai mei despre asta, m-au luat în brațe și mi-au spus că ei nu fac decât să creadă în mine, și că eu trebuie să continui să mă bat cu mine însumi pentru a reuși. Și că eventuala mea reușită, va fi mare lor împlinire.
Apucasem să discut cu câțiva colegi de facultate despre dorința mea de a renunța la școală și toți m-au sfătuit să nu o fac. S-au oferit să mă ajute, însă oferta lor nu mi s-a părut de acceptat pentru că nu făcea decât să hrănească demonii care puseseră deja stăpânire pe mine. Ca o ultimă încercare, s-au dus și au vorbit cu unul dintre profesorii care era foarte apropiat de studenți și i-au explicat ce și cum, cerându-I ajutorul.
„Salut, Gelu. Numele meu este Marian Preda și sunt prodecanul Facultății. Am auzit multe despre tine și m-aș bucura să ne vedem și să discutăm. Când poți să treci pe la mine pe la cabinet, să-ți explic despre ce este vorba? Am nevoie de ajutorul tău!”
„Băi, ești nebun?“, îmi zic în gând, „mă sună pe mine prodecanul să-l ajut? Cu ce pot eu să-l ajut pe el?“. Normal că am acceptat să ne vedem și a doua zi eram amândoi, față-n în față, la discuția care mi-a schimbat viața.
„Știi, Gelu, am auzit multe despre tine. Uite, eu lucrez la niște studii și rapoarte despre situația romilor din România și am nevoie de cineva care să mă ajute să validez anumite ipoteze și să scrie alături de mine. Am auzit ca ești foarte bun și tare m-aș bucura să lucrăm împreună!“
„Domnule profesor, dumneavoastră nici nu ați lucrat cu mine până acum, așa că de unde știți cum sunt?“, zic eu, oarecum încurcat. „Gelu, sunt foarte mulți cei care te urmăresc și care au încredere în tine“, îmi zise el zâmbind, „așa că am informații suficiente încât să am motive să cred că putem face o echipă bună împreună. Ce zici, te bagi?“
Mi-a fost rușine să spun nu. Omul ăla mă investea cu ceva de care aveam nevoie să continui: recunoașterea capacităților mele academice, suport și încredere. Am început să lucrăm împreună și rodul muncii noastre este dat de câteva articole și studii în domeniul incluziunii sociale.
În cuvântarea susținută după susținerea publică a lucrării mele de doctorat (profesorul Preda mi-a coordonat lucrările de licență, master și doctorat), i-am mulțumit și l-am întrebat, oarecum retoric, ce a văzut în mine. Răspunsul lui șoptit, dat cu capul plecat, încă mă urmărește: „Ceea ce a contat!“.
De mult prea multe ori, sistemul educațional românesc nu a știut cum să vadă ”ceea ce contează” în copiii cu care lucrează. Etnia, starea de sărăcie, dizabilitatea sau toate acestea cumulate, au făcut ca mulți copii să fie considerați ”inferiori” doar pentru că nu se încadrau în ceea noi am fost învățați că înseamnă ”elev”. Elevul din sistemul
educațional românesc este la fel de divers ca societatea în care trăim, însă mulți dintre noi nu am fost fost puși în contextul de învățare adecvat care să ne facă să înțelegem că nimeni nu poate zbura, vreodată, singur. Și proiectul ROSE a reușit, acolo unde a fost activ, să aducă o contribuție în această zonă .
Pentru mine, profesorii ROSE sunt oamenii care și-au înțeles misiunea de a vedea potențialul din fiecare elev și de a încerca să-i ofere sprijinul academic și emoțional necesar, astfel încât toți elevii, și fiecare în parte, să ajungă să se bucure de ceea ce sunt ei cu adevărat.
