În ceas de decembrie, când încă un an se pregătește să-și închidă porțile, se ivește un moment bun de vorbit despre treceri și tranziții, despre continuități și discontinuități în învățare și formare. Sigur, valențele asociate acestor termeni sunt multiple, generoase, contextele de utilizare sunt frecvente; dicționarele le subliniază caracterul dinamic de mutare de la o stare la alta, de la un context la altul, proces însoțit adesea de reajustări de parcurs și chiar de ceva tensiune.
Sistemul educațional include multe astfel de zone, unele adevărate momente inițiatice pentru participanții direcți (și chiar și pentru familiile lor). Chiar dacă unele tipuri de tranziții par mai puternic accentuate, discutate sau cercetate în lumea educațională – de exemplu, trecerea de la grădiniță la școală, cu multiplele studii privind nivelul de pregătire pentru acest pas, sau, la vârsta adultă, tranziția către piața muncii – există o multitudine de alte contexte apte să fie subsumate acestui termen umbrelă. Pot să fie incluse aici mutațiile în carieră parcurse de cadrul didactic – intrarea în profesie, gradele didactice, trecerea la statutul de mentor, de exemplu – pot să fie luate în considerare treptele curriculare, apariția unor materii noi în programa de studii, granițele dintre discipline. Termenul este chiar formal cuprins în documentele de referință ale sistemului educațional românesc, în sintagma “rutine și tranziții”, și se referă la activitățile de scurtă durată care fac trecerea de la o zonă de învățare la alta, în diverse momente ale unei zile de grădiniță.
Această explicitare a conceptului prin specificul învățământului preșcolar reprezintă un exemplu de tranziție orizontală (căci da, tranzițiile pot să fie observate în înșiruirea lor pe orizontală sau pe verticală); și asta pentru că marchează glisarea de la un context didactic la altul – de exemplu de la unul preponderent ludic la unul mai accentuat cognitiv, în timpul aceleași zile de activitate. Tot tranziție orizontală e considerată, de exemplu, și mișcarea elevilor între zona de educație formală și cea non-formală sau informală; trecerea de la activitățile din orarul zilnic la cele din programul „Școala după școală” sau de tip remedial, ce presupun consolidarea competențelor existente, accelerarea evoluției, susținerea elevilor cu provocări în învățare, a celor care înregistrează regres școlar sau au un progres sub potențial, reprezintă un astfel de exemplu de tranziție orizontală.
Foarte vizibile și importante sunt zonele nodale incluse în parcursul școlar vertical al elevilor. Intrarea în grădiniță e un astfel de moment, căci copilul adaugă în biografia sa educațională un nou statut, cel de preșcolar, își multiplică interacțiunile și își îmbogățește repertoriul cu noi seturi de reguli, valori, surse de cunoaștere. Apoi, trecerea de la interacțiunea cu un singur cadru didactic, specifică învățământului preșcolar și primar, la pluralitatea de întâlniri aduse în viața elevilor de celelalte niveluri educaționale este, firește, o altă tranziție de luat în seamă. Dintr-o dată, după câțiva ani buni de monopol, învățătoarea nu mai e singura autoritate didactică din viața copiilor; aceștia pierd sprijinul doamnei care le umplea de grijă până și pauzele și sunt incitați de noua structură a gimnaziului să fie autonomi, într-o nouă formă de libertate, nu tocmai ușor de gestionat. La fel, intrarea în liceu înseamnă o altă lume didactică. Iar facultatea chiar mai mult de atât: poate să includă un alt oraș, probleme de adaptare urbană, un nou statut, noi rutine. Și chiar un alt vocabular, căci, iată, nu mai vorbim de lecții ci de cursuri, nu se mai dau teze ci apare amenințătoare sesiunea de examene, se adună în viața universitară creditele transferabile, portofoliile de seminar sau orele de laborator.
Astfel de puncte nodale, anticipate sau nu, care concentrează zone de noutate, provocare, modificare de roluri și contexte, posibil anxietăți anticipative sau disconfort, nu sunt ușoare pentru niciun elev. Tensiuni, neliniști, curiozități, intensificări emoționale, schimbări accelerate în relațiile sociale, oportunități și provocări se adună suprapuse în aceste momente de prag. Cariera de elev le include pe toate, fără ca multe din aceste treceri să țină de voința proprie, să fie alegeri personale și nu doar oferte instituționale standard. Chiar elevii cu obișnuințe de învățare consolidate, care savurează provocările școlare, care au susținerea părinților, simt momentele menționate. Și, evident, elevii aflați în situații de risc, cu sprijin insuficient sau inadecvat din partea familiei sau a școlii, pot întâmpina dificultăți în fața acestor praguri și chiar, din păcate, se pot împiedica nefericit de înălțimea lor copleșitoare, de provocările cognitive și emoționale presupuse.
Tocmai de aceea, pentru a nu avea traiectorii educaționale frânte, întrerupte, pentru a profita de oportunitățile aduse de noile contexte de învățare, momentele de tranziție trebuie însoțite și pregătite! Pragurile nu se trec în solitudine, nu sunt doar experiențe individuale, ci sociale! Biografiile de învățare nu se construiesc în afara instituțiilor și a normativelor dominante! Elevii trebuie să fie sprijiniți de instituții și oamenii lor pentru a naviga eficient discontinuitățile. Tranzițiile nu sunt evenimente, ci procese, au nevoie de susținere îndelungată, de sprijinul venit la momentul potrivit. Numai astfel pot să fie transformate în contexte maxime de învățare care să sporească reziliența elevilor, să le expandeze abilitățile de comunicare și cooperare, să le cultive flexibilitatea și autonomia. Și să îi susțină eficient, pe termen lung, în conturarea unor biografii educaționale de succes, cu sens ascendent. Așadar, în toate contextele de discontinuitate, grija școlii față de elevi trebuie să fie un element cert de continuitate!
Profesor univ. dr. Anca Nedelcu, prodecan, Facultatea de Psihologie și Științele Educației, Universitatea din București
