Până la venirea pandemiei, România se putea lăuda cu pașii mici pe care îi făcea în a îmbunătăți performanța educației pe care o pune la dispoziția elevilor. Ani de-a rândul, prin intermediul unor programe și proiecte susținute financiar în special cu bani europeni, România a început să-și asume provocările pe care ani de zile le-a ignorat: segregarea, calitatea slabă a învățământului din mediul rural, slaba infrastructură școlară, pregătirea deficitară a cadrelor didactice, dar, mai ales, lipsa colaborării reale cu părinții și elevii. România a realizat importanța educației timpurii și a început să investească, în paralel cu încurajarea participării, și în nevoia de a oferi educație de calitate. Rezultatele nu au întârziat să apară, și indicatorii macro au început să fie serios îmbunătățiți, fie că vorbim de rata de analfabetism sau de numărul de studenți.
Cu toate acestea, pandemia COVID-19 ne-a aruncat destul de repede cu câțiva ani în urmă, școlile din mediile dezavantajate (inclusiv din mediul rural) fiind cele mai puternic afectate. De ce s-a întâmplat acest lucru? Pentru simplul motiv că mai toate rezultatele au venit pentru că a fost „presiune de la centru”, actorii locali fiind, mai degrabă, executanți decât creatori de idei.
Autoritatea locală nu a fost îndemnată vreodată să înțelegă nevoia de a avea în localitatea sa o școală de calitate și să înțeleagă că pentru a ajunge la o astfel de unitate școlară e nevoie să se investească și în alte lucruri decât pereți. Astfel, autoritatea locală a investit mai degrabă în drumurile astfaltate pe care mergem zi de zi cu mașina, ignorând, uneori cu totul, drumul către un viitor mai dezvoltat reprezentat de accesul la educație robustă. Părinții au continuat să fie văzuți ca cei care ignoră problemele copiilor, la fel cum părinții au continuat să-i vadă pe profesori ca pe cei care „stau și beau cafea, picior peste picior”, ignorându-i pe copii la școală. Despre elevi a fost prea puțin vorba, pentru că sistemul educațional românesc a fost, și este încă, prea puțin orientat către aceștia.
Proiectul ROSE și-a îndreptat atenția către elev, investind, într-un mod coerent și logic, în cei care lucrează cu el. Nu a făcut-o printr-o „viziune de la centru” pe care a impus-o la nivel local, ci a încurajat unitatea școlară să-și definească propriile nevoi și acțiuni, pentru care proiectul a oferit sprijin financiar. Atunci când a fost identificată nevoia de echipamente pentru a facilita accesul elevilor la educația on-line, proiectul ROSE a căutat și găsit soluții.
Pandemia ne-a arătat unde suntem. În ciuda celor pe care le credeam despre noi înșine. Digitalizarea, formarea cadrelor didactice, dezvoltarea parteneriatului școală-părinte-profesor sau asigurarea tranziției de la liceu către facultate sunt încă chestiuni la care trebuie să lucrăm extrem de serios dacă ne dorim ca în cazul unei noi crize să facem față mai bine.
Pentru mine, anul 2021 fost un an necesar pentru a înțelege unde suntem cu adevărat. Drumul pe care-l vom urma pe viitor depinde doar de alegerile noastre!
Gelu Duminică
Sociolog și director al Fundației Agenția de Dezvoltare Comunitară „Împreună”
