Încă un an școlar atipic, altfel, ca niciodată. Și, pentru acest lucru, vinovată este pandemia declanșată de COVID-19. Am trăit iarăși, foarte mulți dintre noi, educația în papuci de casă. Adică, paradoxal, nu ne-am mai dus la școală, acolo unde eram obișnuiți să mergem când ne gândeam la formare structurată, și am încercat să facem educație în propriile sufragerii. Am fost, așadar, cu toții, parte dintr-un mare experiment mondial, am traversat împreună un moment semnificativ de răscruce educațională.
Ce putem spune că (ne-) a rămas din această experiență, cum a marcat această restructurare lumea școlii, elevii și profesorii ei?
În primul rând, am văzut, chiar fără studii și cercetări riguroase, că elevii au pierderi în învățare (learning loss), adică știu mai puțin decât era nivelul de cunoaștere specific în anii precedenți. Nu s-a întâmplat acest lucru doar în România, firește, iar o sinteză realizată în 2021 de R. Donelly și H. Patrinos oferă multe exemple din alte contexte unde s-au înregistrat deficite de învățare. Însă, la noi, aceste pierderi au fost însoțite de o altă realitate împovărătoare: inechitatea. Școala online n-a trecut acest examen, cel al formării echitabile a tuturor elevilor. Știam deja că suntem parte dintr-un sistem cu multe zone de vulnerabilitate, cu mulți elevi rămași în urmă, uitați prin cataloage, printre absențe îngrămădite în rubrici prea mici pentru numărul lor mare. Însă pandemia a pus un nou reflector de realism peste toate aceste neîmpliniri istorice. Cei care au beneficiat de sprijin din familie, cei care aveau deja obișnuințe de învățare consolidate, cei autonomi și capabili să-și conducă propriile procese de formare au izbutit, în ciuda pandemiei și a educației online pe care aceasta a adus-o. Însă cei săraci, chinuiți de poveri materiale, cu locuințe mici și pline de frați, înconjurați de adulți care nu puteau înțelege ce înseamnă „școala de pe computer”, cei nemotivați și deja neîncrezători în puterea educației au bătut pasul pe loc. Sau, mai rău, au rămas în urmă, și mai în urmă decât înainte. Din păcate, sistemul, în ciuda conștientizării acestei probleme, n-a reușit să-i ajute prea mult. Dar, mai e timp, mai e speranță, poate, în viitor, școala va putea să ofere o educație de calitate tuturor elevilor, indiferent de greutățile pe care aceștia le poartă în ghiozdanul adus de acasă.
Am văzut apoi că educația online a fost cu atât mai ineficientă, cu cât elevii erau mai mici; autonomia lor limitată, necesitatea de a avea ajutoare, adesea în persoana unor bunici deloc competenți digital, au făcut ca preșcolarii și școlarii mici să nu profite din plin de școala livrată prin computer.
De asemenea, am constatat că activitățile practice se fac greu când profesorii și elevii lor nu sunt față în față. „Am terminat anul acesta școala postliceală sanitară – mărturisea o tânără asistentă medicală – dar nu vreți să știți cât de stăpână pe mine sunt când fac o injecție. Nu cred că vreți să știți!”
Și am mai constatat câtă nevoie de sprijin socio-emoțional au avut elevii în această perioadă. Izolarea, lipsa interacțiunilor cu prietenii și colegii, incertitudinile, indeciziile adulților cu privire la programul școlar, toate acestea sunt, în mod evident, greu de purtat. În plus, tot în această perioadă de pandemie am aflat ce dificil este să faci activități de consiliere, atunci când copiii nu sunt în cabinet, ci în camere aglomerate, unde nu se pot ascunde de urechile curioase ale adulților din jur. „Ieșeau în curte când voiam să ne povestească unele lucruri, să nu-i audă mama sau tata”, spunea un consilier școlar care își făcuse meseria la telefon cu elevii săi.
Mulți profesori și-au simțit elevii demotivați, angrenați în activități paralele cu orele online, ascunși în spatele camerelor închise și al unor nume pe ecran. I-au descoperit obosiți, cu dioptrii crescute și răbdare mai slabă, mai puțin prietenoși și deloc dornici să mai străbată orașul în drumul spre școală, mai resemnați și mai statici.
Sigur, se pot aduna și multe lucruri bune: profesori care s-au reinventat, care au descoperit că pot face ceea ce nu aveau curaj până atunci – să restructureze curriculumul – competențe digitale care s-au îmbunătățit (inclusiv ale bunicilor menționați anterior). Există și elevi care au devenit autonomi, care s-au transformat în profesori pentru profesorii lor în materie de lucru pe computer, care au învățat lucruri noi, pe lângă curriculumul oficial. Și multe altele care, probabil, se vor vedea în timp.
Dar, până atunci, pe termen scurt, trebuie să învățăm împreună să reclădim încrederea în școală, să o ajutăm să devină din nou predictibilă, sigură pe propriile picioare. E o datorie față de elevii din toate școlile, ROSE sau mai puțin ofertant de roz, din periferie sau din centru de oraș, de aproape sau de departe.
Prof. Univ. Dr. Anca Nedelcu
Cadru didactic al Facultății de Psihologie și Științele Educației a Universității din București
