DESPRE UNIVERSITĂȚILE EUROPENE … ÎNTRE ”ENTITĂȚI”, INSTITUȚII ȘI ALIANȚE

Am scris până acum despre politicile generale, despre viziune și despre dimensiunile strategice care sunt asociate noului proiect al alianțelor europene de universități, dar una dintre componentele sale importante nu poate fi ignorată – noua formă sau structură juridică de organizare a acestora. În acest context, fiind vorba despre alianțe de universități, întrebările care s-au pus încă de la început au fost legate de caracterul formal sau informal al acestor asocieri inter-instituționale, pe de o parte, și de ceea ce limbajul european privitor la acest subiect denumește ca „legal entities” (entitățile legale, în traducere simplă, sau structuri de reprezentare, de decizie și de guvernanță academică, la nivelul consorțiilor europene, într-o interpretare mai elaborată în termeni depolitică publică), pe de altă parte.

Este adevărat că analiza pe care am lansat-o în acest episod este una mai tehnică și mai „aridă” din perspectiva limbajului utilizat, dar foarte necesară pentru înțelegerea sensurilor operaționale și mai ales, transformaționale, ale viitoarelor structuri de guvernanță academică. Astfel, un răspuns la întrebarea despre cum va arăta guvernanța alianțelor europene viitoare și cât vor fi dispuse să delege universitățile în procesul de constituire a structurilor de organizare legală, va fi o condiție pentru finalizarea cu succes a întregului demers de reformă, asumat la nivel european.

Specialiști în drept¹ au analizat scenariile de luat in calcul pentru construirea unor entități legale, prezentându-le sub forma unor variante cu o încărcătură juridică mai accentuată, dar și cu interpretări specifice, atât pentru prioritățile sociale, cât și pentru condițiile economice de aplicabilitate, mai greu predictibile și mai încărcate de incertitudinile unui prezent pandemic. Dar nu numai aceste elemente au fost luate în calcul atunci când juriștii au analizat avantajele si limitele posibilelor variante de lucru, selectându-le pe cele mai relevante, așa cum se poate observa în continuare.

Parteneriatul inter-instituțional oferă probabil, dincolo de orice alte constrângeri pe care le-am putea întâlni la celelalte forme de asociere juridică, o ușurință a procesului de construcție instituțională (fiind o structură fără personalitate juridică). În schimb, ca minus, acesta nu acordă suficientă autonomie pentru derularea unor activități specifice de management integrat și transformațional (ceea ce este cerut prin proiectul de înființare a acestor structuri europene și are în vedere unele practici comune de guvernanță, organisme comune de conducere, forme de reprezentare pentru studenți și stakeholderi).

Varianta unei organizații nonprofit, asociație sau fundație, prezintă unele avantaje, cum ar fi faptul că modalitatea de dobândire/pierdere a calității de asociat sunt reglementate prin statut și că plata impozitului pe profit va fi asociată doar veniturilor din activități economice. Totodată, pot fi luate în calcul și o serie de limitări, printre care: poate avea doar acele atribute care sunt necesare pentru obiectul său de activitate (educație, învățământ, formare profesională) și faptul că activele rămase în urma lichidării nu sunt restituite fondatorilor² (ceea ce ar putea însemna că, la finalul colaborării internaționale de tip consorțiu, după finalizarea / încheierea parteneriatului, toate bunurile achiziționate pe perioada derulării Grantului Erasmus – acela pe baza căruia se finanțează proiectul – vor rămâne în proprietatea continuatorului de drept a misiunii academice și a activităților angajate spre derulare). Și după cum ne putem imagina, nu este deloc ușor, încă de la începutul colaborării să se stabilească aceste lucruri.

Evoluând puțin către o propunere a unei posibile structuri de tip corporativ, în limbajul specific economiei, ar putea însemna o societate cu răspundere limitată – SRL, care ar avea unele avantaje, cum ar fi: posibilitatea de a avea (aproape) orice drepturi și obligații civile, în condițiile în care răspunderea acționarilor este limitată la valoarea capitalului social subscris, dar și unele dezavantaje, legate de existența unor limitări în ceea ce privește apartenența și ieșirea membrilor societății și plata unui impozit pe profit.³

Dacă scenariul s-ar extinde și mai mult, ar putea să fie luată în calcul și ideea unei societăți pe acțiuni (SA), care le poate oferi instituțiilor de învățământ superior aflate în alianțe (aproape) orice drepturi și obligații civile, dar cu mențiunea că răspunderea acționarilor ar fi limitată la valoarea capitalului social subscris și că nu există constrângeri legale în ceea ce privește numărul maxim de membri sau în ceea ce privește apartenența și ieșirea din societate a acestora. Dezavantajul este acela că se plătește un impozit pe profit, care la noi în țară este de 16%, dar poate să varieze de la țară la țară, în funcție de legislația națională aplicată.⁴ În acest caz, propunerile pot intra în coliziune cu alte prevederi legale și morale care, prin cutumă, plasează instituțiile de învățământ superior de stat (pentru că despre acestea este vorba în primele două valuri de acceptare) într-o zonă socială și valorică, protejată de interese economice și comerciale și izolate de presiunile lucrative externe.

Observația anterioară este puternică, pentru că ea se așează în zona unei retorici publice, ce pune întrebarea referitoare la profitul economic pe care-l realizează instituțiile de învățământ superior din Europa, știindu-se că, prin tradiție, acestea nu sunt proiectate ca entități producătoare de profit economic, așa după cum se poate întâmpla în cazul universităților americane, acolo unde putem vorbi de „jucători” economici importanți care raportează profituri uriașe din activități economice diverse, de la punerea în vânzare a unor brevete de invenție realizate cu resursele instituției de învățământ, până la contracte cu agenți economici, prin asocieri public-privat, din care rezultă obiective de interes regional, național sau chiar global.

Analiza de până acum sunt convins că a reușit să ridice o serie de întrebări care nu și-au găsit un răspuns cert până în acest moment: cât sunt dispuse instituțiile de învățământ superior semnatare ale acestor de acorduri de colaborare / de consorțializare să delege ca putere de reprezentare și ca forță juridică, iar în acest caz, o întrebare subsecventă trebuie abordată: subsidiaritatea (care ar presupune definirea condițiilor în care agentul poziționat la cel mai înalt nivel al deciziei – fie o universitate parteneră, fie statul fie, de ce nu, în calitate de finanțator, chiar UE – are prioritate de acțiune în raport cu ceilalți parteneri), trebuie să fie luată în considerare?

O a doua întrebare, care asociază două variabile, una structurală și una financiar-economică, poate să fie, de asemenea, adresată: ar fi preferabilă o asociere de tip non-profit (deși o entitate legală cu scop lucrativ ar putea fi o opțiune, însă, cu un grad mai mare de complexitate) sau o asociere de tip corporativ, mai ales în situația noilor fonduri care se vor primi de la UE, prin proiectele de continuitate la vechea aplicație (un nou apel la proiecte a fost lansat acum câteva săptămâni…). Iar dacă răspunsul va fi unul pozitiv, întrebarea poate continua astfel: vor fi aceste fonduri gestionate în întregime la nivelul entității legale nou înființate sau vor fi redistribuite universităților membre? De-abia la acest palier ar trebui să fie luată în calcul dimensiunea profitului și o analiză a fluxurilor financiare care l-ar putea valoriza.

Una dintre cele mai importante condiții pentru oricare dintre variantele pentru care s-ar opta ar fi flexibilitatea în cadrul entității înființate, deschiderea către noi membri (unii dintre ei pot fi chiar din afara UE, cu atât mai mult cu cât Brexit-ul nu a creat o problemă de participare în aceste alianțe și a unor parteneri academici din acea „zonă de vecinătate europeană”), dar și o reprezentativitate crescută pentru studenți, ca cei mai importanți parteneri academici, pe de o parte, și pentru unele structuri consultative – stakeholderi, din zona societății civile și a unor parteneriate instituționale care definesc zona de angajament civic a universităților, pe de altă parte.

Restricțiile și limitările posibil de identificat, reprezentate prin legislațiile naționale complicate și nepermisive, dar și unele probleme de poziționare strategică la nivelul culturii instituționale și de leadership academic, ar putea să influențeze reconfigurarea liniilor asociative de guvernanță academică, pentru noile alianțe de universități. Asta face ca și la acest nivel, nevoia unei tranziții, intermediată printr-o structură pentru început, mai puternic partenerială, cu un grad mare de flexibilitate și ulterior, mai puternic asociativă și transformațională în plan european, să fie una dintre cele mai echilibrate soluții pentru a netezi drumul viitoarelor structuri europene de la instituții și universități naționale, la entități, instituții, alianțe europene mai puternice, mai coezive și mai competitive la nivel global.

––––––––––––––––––––––––