Anul școlar 2021/2022 ne-a pus din nou în fața dilemelor și îndoielilor legate de capacitatea sistemului nostru de educație de a face față provocărilor complexe aduse de pandemia COVID 19. Am trecut din nou în online, am fost nevoiți să schimbăm structura anului școlar încă din primele luni, am reluat lupta cu „pierderile în învățare”, am căutat din nou soluții la problemele legate de lipsa echipamentelor, a conectivității la internet, a competențelor digitale sau a resurselor educaționale deschise.
Mai mult ca oricând, am observat în această perioadă cât de multă dreptate are Hans Rosling când identifica în instinctul negativității unul din cele zece motive importante pentru care interpretăm greșit lumea. Pentru că înțelegerea lucidă a tuturor acestor provocări s-a transformat, în cazul multor voci publice (și nu numai) într-o cvasi-certitudine legată de eșecul generalizat al școlii în aceste timpuri tulburi. Rosling documentează această înclinație care ne face să observăm mai mult răul decât binele și evidențiază că acest instinct ne determină să construim prejudecăți și să distorsionăm realitatea, subestimând elementele pozitive. Sistemul nostru de educație nu a scăpat de această tendință: în spațiul public auzim mult prea des despre dezastrul învățământului, despre haosul din școli și alte formule escatologice în timp ce elementele constructive sunt aproape inexistente.
Cu siguranță nu mă număr printre cei care ignoră impactul negativ pe care școala la distanță și mai ales școala online îl are asupra învățării. Condițiile epidemiologice actuale ne-au forțat să intrăm prea repede, fără o pregătire adecvată, într-o lume pe care o cunoșteam prea puțin și reacțiile emoționale, de panică, pot fi înțelese. Însă doar până la punctul în care acestea ajung să ne împiedice să vedem și lucrurile pozitive, miliardele de aspecte care înregistrează o îmbunătățire, dar rămân complet ignorate. Pentru avocații dezastrului, aceste lucruri sunt prea lente, prea fragmentate sau prea mici pentru a fi observate, însă aceste schimbări sunt cele care aduc, în formula atât de inspirată a lui Rosling, miracolul secret și tăcut al progresului uman. Sub stresul ideii de mișcare implacabilă spre catastrofă, devenim mult mai puțin lucizi cu privire la soluțiile pe care le avem la îndemână pentru problemele cu care ne confruntăm în prezent în educație și tindem să uităm că, în perspectivă, avem nevoie de timp pentru a înțelege în profunzime impactul contextului actual asupra educației.
De asemenea, avem tendința de a ignora faptul că și înainte de perioada de pandemie, multe din provocările despre care discutăm astăzi existau și, odată cu ele, numeroase politici, strategii și măsuri dedicate. Pe agenda de decizie au fost constant în discuție probleme legate de discrepanțele între școlile din mediul rural și mediul urban, legate de rezultatele elevilor, calificarea și competențele profesorilor, dotări, resurse materiale sau financiare. Și înainte de perioada de pandemie a fost analizată situația unor categorii de elevi în risc major de excluziune, fie că vorbim despre elevi cu dizabilități și/sau CES, elevi romi sau elevi care provin din familii dezavantajate socio-economic. De asemenea, încă de la mijlocul anilor 2000 au fost promovate primele cursuri acreditate în format blended learning la nivel național sau județean, precum programul de formare Zone prioritare de educație al Centrului de învățare online, Institutul de Științe ale Educației inițiat cu sprijinul Reprezentanței UNICEF România.
Ceea ce s-a întâmplat în această perioadă a fost o expunere și o documentare directă a acestor provocări. Este greu de acceptat că, peste noapte, un număr semnificativ de elevi (între 250.000 și 900.00, conform diferitelor estimări) a ajuns, de facto, în afara sistemului de educație. În lipsa unor strategii alternative de învățare la distanță, în această perioadă acești elevi nu au putut participa la activitățile online de învățare, având astfel șanse semnificativ mai reduse de a-și forma, exersa sau dezvolta competențele specifice prevăzute în programele școlare. Este greu de acceptat că în învățarea online nu există încă o bibliotecă virtuală funcțională, că platformele de învățare adecvate s-au dezvoltat și au fost folosite la luni bune după ce s-au închis fizic școlile sau că încă multe resurse și aplicații presupun costuri semnificative.
Toate aceste provocări au creat însă premisele alunecării într-o perspectivă care nu mai este deloc potrivită pentru a aloca – dacă vrem să alocăm – încredere, energie și alte resurse pentru a lupta cu ele. Ajungem ușor să idealizăm trecutul (în raport cu un prezent problematic), ajungem să fim subiectivi în selectarea informațiilor și să generalizăm pripit, pornind doar de la faptele care sunt convergente cu convingerile noastre. Treptat, această abordare ajunge să excludă din start orice referire la un lucru ne-rău, considerând că acesta ar diminua eticheta de dezastru generalizat pe care o vehiculăm în legătură cu sistemul de educație. De aici discuția constructivă dispare, argumentele bazate pe evidențe pălesc și așteptarea de continuitate a unor măsuri pe termen lung se întrerupe.
De exemplu, în discursul public de astăzi, mai interesează pe cineva faptul că în 2011 noua lege a educației de atunci stabilea competențele-cheie definite la nivel european ca țintă a sistemului preuniversitar de învățământ, România fiind alături de Finlanda singurele sisteme educaționale care au pus aceste competențe în centrul profilului absolventului diferitelor niveluri de învățământ? Ne mai aducem aminte când acuzăm public că elevii nici la materiile importante nu învață cum trebuie că în 2016 am avut cel mai amplu proces public de consultare cu privire la noul plan cadru de gimnaziu, justificând fiecare disciplină pe care o studiază acum elevii noștri? Mai contează faptul că încă din 2017 la nivel național a fost dezvoltat și implementat un program de formare prin care un număr semnificativ de profesori din învățământul primar și cel gimnazial au fost sprijiniți să înțeleagă noutățile și implicațiile noilor programe pentru propria activitate, program cu o importantă componentă digitală? Parcurgând declarațiile, emisiunile sau publicațiile curente, răspunsul este negativ, pentru că, nu-i așa, sistemul nostru se îndreaptă spre rău.
Însă tocmai această perspectivă ne va împiedica să acordăm timp ca aceste procese de schimbare să se înfăptuiască adecvat. Să ignorăm o imagine de ansamblu care surprinde mult mai bine ce ar putea deveni sistemul de educație, dacă toate aceste mici îmbunătățiri semnificative și-ar urma cursul. Da, progresul este mai lent decât cel așteptat de toată lumea. De exemplu, putem fi dezamăgiți de faptul că încă avem dificultăți să aducem rata abandonului timpuriu (elevii de 18-24 de ani care finalizează studiile fără a termina învățământul obligatoriu raportat la numărul total al tinerilor de 18-24 de ani) la 15%, în condițiile în care ținta la nivel european pentru anul 2020 a fost de 10% și în care cele mai multe state membre au reușit să o atingă fără probleme. Însă nu trebuie să ignorăm faptul că România în perioada 2000-2010 avea valoarea acestui indicator la aproape 25%. Chiar și astăzi, dacă ne raportăm doar la populația din mediul urban, suntem sub media europeană. Deci putem observa că în cazul acestui indicator lucrurile sunt într-un progres, dacă ne raportăm la o tendință înregistrată într-o perioadă mai mare de timp.
Este o eroare să crezi că atât timp cât există lucruri rele în sistemele publice, nu putem să discutăm despre evoluție, progres sau tendințe pozitive. Evitând această eroare, suntem mai pregătiți să punem lucrurile în perspectivă și să nu încercăm să reluăm totul de la zero, în special în momente în care lucrurile par să nu meargă în direcția așteptată. E bine să ne amintim că nici dezvoltarea noastră ca persoană nu a fost una absolut liniară. Am avut momente de scădere, platou sau chiar involuție, înainte de o altă etapă de evoluție semnificativă.
Sub bombardamentul informațiilor după care sistemul de educație se deteriorează constant, pierdem din vedere schimbarea profundă de paradigmă din acești ani: o autentică centrare pe competențe, în care cu adevărat ne uităm la cei care învață și în care disciplinele sunt mijloace, nu scopuri în sine. Această idee ce stă la baza promovării unui nou curriculum în învățământul preuniversitar a avut nevoie de măsuri importante la nivel de politici (un nou cadru de referință, planuri cadru și programe noi, activități de abilitare curriculară etc.) și se află, în prezent, încă în plin proces de derulare. Avem șansa de a avea, în premieră, un sistem de educație preuniversitar care are un model curricular coerent, de la clasa pregătitoare la clasa a XII-a. Putem, prin îmbunătățirea practicilor de la clasă, să depășim limitele unui învățământ tradițional, centrat excesiv pe conținuturi, o educație în care abilitățile și atitudinile sunt la fel de importante ca și cunoștințele.
Rosling folosește o metaforă pentru a înțelege cum putem controla instinctul negativității: ne invită să ne imaginăm lumea ca pe un copil prematur în incubator, care a trecut cu bine de prima săptămână, critică, de viață, dar care are încă o stare de sănătate fragilă. A spune, în cazul său, că lucrurile evoluează în bine, nu înseamnă în niciun caz în a nega faptul că, în continuare, este nevoie de îngrijire adecvată și multă atenție.
Avem echilibrul de a susține tot acest efort în sistemul nostru de educație (și nu numai)? Dacă putem rezista tentației de a fi controlați de instinctul negativității, ne dăm șansa de a păstra speranța că putem contribui, fiecare dintre noi, la educația pe care o merită toți elevii noștri. Pus cap la cap, tot acest efort individual ne va menține, cu siguranță, pe direcția potrivită.
Dr. Ciprian Fartușnic
Cercetător științific la Unitatea de Cercetare în Educație, Centrul Național de Politici și Evaluare în Educație
