​Dinamica proceselor de schimbare a sistemelor educaționale universitare și nu numai nu este lipsită de momente de intensitate crescută, mai ales atunci când se propun demersuri de reorganizare, cu un impact semnificativ asupra elementelor procesuale și de sistem, acelea care guvernează spațiul educațional european, cu reverberații majore asupra cadrului legislativ național. Desigur, ne putem întreba dacă o astfel de inițiativă, cum este aceea a Universităților Europene, vine să sprijine sau nu procesul de schimbare sistemică profundă și care sunt cele mai potrivite elemente de construcție și de modernizare pe care un astfel de demers ar trebui să le aibă în vedere pentru transpunerea sa în legislațiile naționale. Cu atât mai relevantă este această acțiune, cu cât, aparatul legislativ reprezintă unul dintre instrumentele de politică publică, alături de alte măsuri și acțiuni, pregătit să răspundă nevoilor în schimbare ale vieții educaționale, naționale și europene, capabil să susțină un cadru sistemic funcțional în măsura în care acesta se construiește într-un demers riguros, argumentat științific, ancorat în probleme bine diagnosticate și cu soluții variate pentru sistemul universitar.

Acestor câtorva idei le pot fi adăugate și acelea privitoare la acțiunile dinamice cu care se confruntă în acest moment societatea contemporană la nivelul procesului de europenizare valorică. Ne referim aici la problematica naționalismului extremist, a disonanțelor ideologice exacerbate, a dezinformării și a fake-news-ului, a gestionării fluxurilor de migrați și a profundei segregări, ca dimensiuni relativ nerezolvate la nivelul politicilor publice naționale și europene și pe care și alianțele europene de universități sunt chemate să le rezolve. Foarte apropiată de această abordare se situează și analiza noastră din episodul anterior, dedicată rezilienței consorțiilor de universități europene, într-un peisaj politic și social în care insecuritatea și impredictibilitatea devin constantele reperelor de proiectare a schimbărilor profunde.

În opinia noastră, unul dintre principiile care trebuie să se regăsească cu întâietate pe lista celor enunțate în legislațiile naționale care transpun noile dezvoltări academice este principiul continuității, pe care-l apreciem ca fiind fundamental în articularea structurilor sistemului educațional / universitar și în creșterea gradului de omogenitate, de coerență și de coeziune ale componentelor sale academice. Continuitatea vine să potențeze în mod just toate celelalte principii și valori exprimate, dar a căror forță de penetrare se va limita la secțiuni sau cicluri mai înguste și mai puțin reprezentative la nivelul global al întregului sistem.

Dacă luam în calcul nevoia de continuitate, între o instituție de învățământ superior, obișnuită cu o abordare centrată pe o anumită formă de „individualitate” și „particularizare” și viitoarele / actualele construcții consorțiale profunde și extrem de ample de alianțe de universități, care angajează o redefinire a cadrelor instituționale strategice, atunci cea mai bună soluție posibilă este un demers legislativ cu circuite flexibile, care antrenează proiectarea unor tranziții funcționale și larg acceptate. În acest sens, considerăm că în lipsa unui astfel de principiu care să valorizeze continuitatea, se poate ajunge la fragmentarea cadrului legislativ și la izolarea elementelor constitutive ale sistemului academic, fără a sprijini interconectarea acestora și componentele de tranziție dintre etapele de reglementare de la nivel național. Riscurile ar fi ca reglementările să vizeze numai componente sistemice punctuale, cum ar fi: curriculum-ul și construcția programelor de studii, interacțiunile academice (predarea si învățarea), mecanismele de recunoaștere, fără a lua în calcul dimensiunile profunde ale guvernanței academice, sau, de ce nu, chiar unele ajustări ale guvernanței de sistem.

Aducem ca argument pentru propunerea noastră cele mai importante și solide studii internaționale, furnizate de către OECD, Banca Mondială sau Eurydice, precum și analizele transversale întreprinse asupra sistemelor universitare care au probat riguros științific faptul că sistemele / instituțiile educaționale performante și predictibile sunt acelea care reușesc să asigure un proces robust și cursiv de monitorizare și de gestionare a tranzițiilor dintre diferitele părți componente și structuri ale sistemului educațional, inclusiv acelea care asigură consolidarea implementării noilor procese de consorțializare universitară. Este de notorietate în istoria sistemului educațional din România (mai ales în cazul învățământului preuniversitar) problema fragilității educației gimnaziale, spre exemplu, în contrapondere cu soliditatea educației primare. Explicația oferită de către specialiștii Băncii Mondiale, în repetatele analize realizate în plan diacronic, a fost legată de calitatea și de natura profesionalizată a rutelor de formare pentru învățământul primar, în relație cu situația diferită de la nivelul învățământului gimnazial. În acest context, a devenit tot mai firească accentuarea nevoii de asigurare a unui parcurs riguros de formare inițială și continuă a cadrelor didactice din învățământul gimnazial (dar și liceal) prin componente precum masteratul didactic și programele de formare profesională continuă (construite, de ce nu, sub forma unor micro-certificări, însă nu izolate de parcursul principal de formare). Ne putem întreba însă, dacă studiile Băncii Mondiale realizate acum 15-20 de ani mai pot reda situația actualizată a întregului context, pentru anul 2022, precum și care sunt principalele variabile sistemice care trebuie controlate în vederea asigurării unor tranziții naturale, corecte și facil de monitorizat, pentru asigurarea performanțelor așteptate pe fiecare nivel al sistemului.

Exemplu anterior evocat, prezentat ca o invitație la o reflecție comparativă, preuniversitar – universitar, arată că, dincolo de toate aspectele sistemice care au influențe reverberative asupra învățământului preuniversitar, sub toate aspectele sale, există și variabile, cum ar fi, formarea cadrelor didactice, care pot sa susțină toate „vacuumurile” din procesul de tranziție, în sensul metaforic al limbii engleze: mind the gap!

Din perspectiva principiilor care au ca principal rol să guverneze învățământul universitar, ar fi de remarcat faptul că, în absența unei proiecții sistemice longitudinale (inter-cicluri BA, MA PhD și inter-instituționale, universități membre ale unor alianțe sau simple instituții), nu se poate asigura o reală protecție oferită de aplicarea acestui principiu care, de altfel, are și o valoare cumulativă în sine, în raport cu alte principii directoare prezentate în preambulul propunerilor actuale de legi ale educației. Prezența dimensiunilor tranzitorii în documentele legislative care vor transpune noile schimbări europene în legislația românească este firească, arătând că un sistem educațional nu este amorf, lipsit de dinamică și mobilitate, ci că este un organism viu, care „oxigenează” societățile europene prin valorile și credințele pe care le promovează. Aceste demersuri trebuie să fie susținute printr-un exercițiu de proiectare longitudinală, în care continuitatea și tranzițiile să redea o posibilă soluție la viitoarele blocaje legislative, cel puțin din perspectiva unor implicații concrete asupra documentelor proiectate sau propuse pentru reglementare.

În opinia noastră, aceasta trebuie să fie cea mai mare „grijă” și responsabilitate a unui legiuitor atunci când pregătește un proiect pentru o nouă lege cadru, largă si comprehensivă, așa cum se întâmplă în acest moment in sistemul educațional romanesc. Subiectul alianțelor europene de universități și a transpunerii lor în cadrele normative naţionale, știindu-se că la nivel european nu se operează cu comenzi politice de sus în jos, se va regăsi și în noul text de lege într-o variantă adaptată specificului universitar românesc, dar sensurile și dinamicile tranzitorii vor reflecta transformările europene, pentru că soluții alternative nu ar fi recomandabil să existe.

De altfel, se știe că într-o situație similară cu cea pe care o analizăm în acest context, anume proiectarea unei noi legi cu caracter de reglementare extins și longitudinal, vizând fiecare componentă a sistemului național de educație, elementul de consistență, de soliditate, îl reprezintă tocmai tranzițiile între ciclurile de studii, precum și între acestea și fiecare „poartă de ieșire” din sistem. Aceste porți de ieșire trebuie să fie diferențiate, desigur, în raport cu nivelurile de competență și de certificare, dar mai ales cu acelea de oportunitate psiho-emoțională, cu motivația și cu perspectivele de proiecție profesională și de realizare personală (despre care trebuie să recunoaștem că se vorbește nu îndeajuns de consistent și de articulat în actualele texte de lege). Momentele de tranziție sunt definitorii pentru asigurarea unui cadru sistemic facil de monitorizat și de gestionat, având posibilitatea de a constitui procese reglatorii recurente, capabile să aducă îmbunătățiri în timp real și să diminueze riscurile asociate (evoluții la nivelul universităților europene partenere, care ar putea să nu se regăsească și la nivelul instituțiilor naționale). Aceasta nu înseamnă în mod necesar praguri de tranziție pe care beneficiarul direct, studentul, să le simtă sau să îl blocheze, ci un instrument reglator care să ofere feedback în timp real, cu fiecare generație, și un mecanism de asigurare a unei imagini clare și actualizate a parcursului educațional și profesional al fiecărui individ, pentru că scopul acestei reforme europene a educației universitare, îl reprezintă proiectarea noului destin al studentului european, angajat în edificarea unei societăți echitabile și incluzive.

După cum se poate observa din analizele întreprinse cu rigurozitate în acest episod dedicat acțiunilor de transpunere a recomandărilor privitoare la alianțele europene de universități în legislațiile naţionale, unele dintre cele mai importante principii care trebuie să fie implementate sunt cel al continuității și al tranziției, prin intermediul cărora este bine să fie reglat tempoul schimbărilor, secvențierea lor și sustenabilitatea acestora, pentru că, nu-i așa, tranzițiile armonioase, cu un bun control emoțional și centrate pe student, vor fi și cele mai solide și reușite.

 

Prof. Univ. Dr. Romiță Iucu Universitatea din București, coordonator al Subgrupului pentru Diplomă Europeană din cadrul Grupului FOR EU – Comisia Europeană